Am iubit un om.
Un om pe care nu-l cunoșteam. Un om care de 3 ani îmi spunea în fiecare an la mulți ani. Un om pe care îl admiram în tăcere dar căruia eu, nu știu din ce motive, n-am apucat decât să-i mulțumesc pentru urări, însă niciodată să-i spun la mulți ani înapoi, deși pentru ea urarea asta în cea mai simplă formă avea probabil cel mai real și mai pur sens.
Am iubit un om frumos, nu așa cum au iubit-o prietenii și familia, nu așa cum iubești un om pe care ești obișnuit să-l ai prezent în viața ta și a cărui pierdere te doboară, ci așa cum iubesți un OM; un om cu care nu ai amintiri. Un om pe care îl admirai pentru putere, curaj, talent și suflet de om frumos.
Pe 31 octombrie i-am scris un mesaj. Era un fel de la mulți ani. Unul lung în care o rugam să fie bine să am timp să ma revanșez cu toate urările pe care le-am ratat de-a lungul vremii. Un mesaj pe care știam că n-o să-l citească atunci dar pe care, în proporție de 80% eram convinsă că o să-l citească la un moment dat. Îmi doream din tot sufletul asta și-i spuneam în mesaj că probabil e un gând egoist. O rugam să se facă bine ca să nu-mi pierd încrederea în Dumnezeu. Ca să nu vreau la un moment dat să înțeleg de ce oameni atât de frumoși trebuie să treacă de atâtea ori prin atâtea.
Astăzi îmi dau seama că oricum n-o să înteleg asta vreodată. Astăzi aș fi revoltată dacă n-aș fi atât de debusolată. Astăzi nu înțeleg de unde atâta ură. Astăzi nu înțeleg de ce oamenii transformă toată tragedia asta în ”despre ei”. Astăzi nu înțeleg check-in-urile în jurul acestui eveniment, de parcă abia am așteptat o tragedie ca să demonstrăm cu teatralitate în glas cât suntem noi de buni și responsabili. Astăzi nu înțeleg unde a dispărut bunul simț și durerea în tăcere (exceptând momentele în care e vorba de mobilizare). Astăzi mi-e greu să înțeleg dorința asta absurdă și total neproductivă de-a arăta cu degetul, de a arunca cu bolovani și-a împroșca cu lături.
Astăzi mi-am dat seama că am iubit un om pe care nu l-am cunoscut prea mult. Un om mult prea frumos pentru ce-a rămas în urma lui. Un om care, în schimb, avea atâta optimism și bunătate că, în momentul în care te gândești la el, îți vine să pleci capul de rușine când te vezi în oglindă, pentru toate momentele în care te-ai plâns de lucruri minore, pentru toate momentele în care ți-ai pierdut optimismul și pofta de viață.
Astăzi mă dor toate momentele în care n-am fost cel mai frumos om, pentru ca unul din cei mai frumoși oameni și cu dorință intensă de a trăi s-a stins și astăzi mi se pare nedrept.
Nu știu cum funcționează lucrurile după limita asta viață/moarte dar dacă ai putea vedea câți oameni ai influențat să știi că toți oamenii ăștia îți mulțumesc și îți promit c-o să zâmbească și-o să trăiască mai viu.
Odihnește-te în pace și drum bun spre liniște Teodora!
Maria-Roxana's Blog 