Ferma animalelor ediţia 2012 (adăugită şi revizuită)

 După principiul: “Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic!” – Ferma animalelor,  ediţia 2012, adăugită şi revizuită.

Încerc să ţin blogul ăsta într-o notă cât mai cuminte şi nu prea supărată pe viaţă. Încerc să îl tin cât mai curat şi cât mai imparţial, cu 2, 3 gânduri absolut subiective care mă privesc doar pe mine încercând să evit pe cât posibil hobby-ul de bază al romanilor, şi anume, datul cu presupusul în orice domeniu indiferent de priceperea şi experienţa deţinută. 
Încerc zic, deoarece ma ia valul câteodată, ca acum de exemplu, şi îmi expun păreri neavizate asupra unor subiecte comentate şi răscomentate, asupra unor evenimente pe care le trăiesc comparându-le cu evenimente pe care nu le-am trăit dar despre care am auzit/citit câte ceva, de aici rezultând că nu mă folosesc doar de dreptul la opinie ci abuzez de metoda datului cu presupusul. Şi totuşi, pentru că nu mă pot abţine, acum că am stabilit ce fac aici, mă opresc asupra articolului pe care l-am citit astăzi şi în care mi-am regăsit opiniile, articol pe care îl găsiţi aici.

“Mi-e silă de Băsescu. M-am săturat şi eu, de prea multă vreme deja, de el. Dar apariţia, atitudinea, vorbele şi ochii, mai ales ochii lui Crin Antonescu îmi toarnă gheaţă în vine. Pentru absolut  prima dată, în aceşti 22 de ani, mă umple un sentiment pe care, la început, totalmente lipsit de el atât de lungă vreme, am avut dificultăţi a-l recunoaşte: e frica.”

Aşa începe articolul, continuând cu descrierea şedinţei din Parlament în care se discuta despre demiterea lui Băsescu, cu descrierea oamenilor, comportamentelor, acţiunilor, a mimicii şi a apelativelor pe care le-au folosit aceştia pe durata desfăşurării evenimentelor. Şi, deşi văd lucrurile acestea în fiecare zi la nivel local şi un pic mai rar la nivel naţional deoarece am renunţat să mă mai uit la TV tot nu îmi vine să cred că acesta este stadiu la care sunt unii oameni în secolul în care există atâta inteligenţă artificială încât ar putea-o înlocui pe cea naturală fără prea mult efort.
Dar probabil că asta e şi problema de fapt, gândesc prea puţini iar ceilalţi lasă totul în seama “mecanismelor” şi maşinilor create de cei puţini, uitând că de fapt rolul inteligenţei artificiale e acela de ajutor şi asistenţă şi nu acela de substitut. Şi ajungem astfel la abuzuri, abuzuri grave care nu ar trebui nici măcar să ne treacă prin cap într-o societate democrată, într-o societate liberă a secolului 21.

Într-o democraţie în care Constituţia nu mai are nicio valoare, (afirmaţie absolut aberantă când te gândeşti că elementul principal al democraţiei este Constituţia, aberaţie însă cât se poate de reală) se repetă istoria de acum 22 de ani. Aceiaşi oameni fac aceleaşi mişcări pentru “binele” ţării, aceleaşi abuzuri, urmărind un rezultat pe care se presupune că toţi ni-l dorim. Însă scopul nu scuză întotdeauna mijloacele. Nu într-un stat care se vrea democratic încălcând absolut orice pricipiu al democraţiei. Nu poţi construi o barcă şi să te aştepţi să zboare cum nu poţi să construieşti o democraţie făcându-i praf toate instituţiile care o definesc.

Unul din contraargumentele împuşcării “regretatului” dictator a fost acela că nu a fost judecat într-un cadru legal, că nu a existat un proces în adevăratul sens al cuvântului, iar una din hibele revoluţiei a fost faptul că soţii Ceauşescu au fost împuşcaţi pe baza unui simulacru de judecată a cărei hotărâre fusese luată înainte ca dezbaterile să înceapă, probele să fie administrate şi fără ca inculpaţii să poată să-şi formuleze apărarea , devenind singurul popor care şi-a ucis conducătorul, când existau alternative a căror finalitate ar fi fost tot răsturnarea regimului.
De la bun început această “democraţie” în care ne duceam veacul astăzi a fost clădită pe principii totalitare şi se pare că după 22 de ani ne întorcem de unde am pornit, asta dacă ne-am urnit vreodată de acolo. Am pus o formă democratică pe un fond totalitarist, poate fără să ne fi dat seama atunci, însă am aflat asta pe parcurs şi totuşi vrem ca acest mecanism să funcţioneze fără probleme. Iar şi mai trist e faptul că, dacă la început era vopsit gardul, regimul avea un ambalaj democratic, frumos aranjat,  acum am făcut praf faţada şi scoatem leopardul la plimbare fără lesă şi fără botniţă.

Trăim într-o continuă  amorţeală făcând alegeri pe care nu ni le asumăm, iar vina nu e niciodată a noastră ci a sistemului. Şi mă întreb ce fel de forţă superioară şi mai mult decât atât, extraterestă, o fi sistemul acesta, pentru că eu una nu am o imagine clară a ceea ce reprezintă acesta, în condiţiile în care n-o să recunoaştem vreodată că şi noi suntem parte integrantă a sistemului şi că într-o oarecare măsură vina ne aparţine şi implicit responsbilitatea asupra funcţionării lui.

Şi în timp ce citeam articolul gândul mi-a zburat la 2 cărti care mi-au picat în mană în liceu şi care descriu amănunţit  situaţia în care se află ţara la momentul de faţă, atitudinile protagoniştilor, stările si modul de actionare a acestora. Ajungând la partea în care erau relatate reacţiile personajelor principale implicate în acea şedinţa şi la  comparaţia cu “haita care a zărit o picătura de sânge” mi-au venit imediat în minte imagini similare cu cele pe care le aveam citind “Împăratul Muştelor” a lui William Golding acum 5,6 ani, nu foarte plăcute la momentul respectiv şi care cu atât mai mult mă îngrozesc astăzi când realizez că nu sunt doar imagini vizuale folosite în redactarea unui roman.
Cea de-a doua carte la care făceam referire mai sus, “Ferma animalelor” scrisă de George Orwell, e parcă e modelul după care a fost condusă ţara de prin 1988 încoace. Am câteodată impresia că tine loc de scenariu al  piesei de teatru care s-a tot jucat pană acum şi în care încă ne complacem, scenariu de la care nu ne abatem  nici noi cei “reprezentaţi” şi nici cei din clasa politică “reprezantantă”.

Şi ce e trist e că în momentul de faţă eu una nu văd care ar fi soluţia la toate aceste probleme şi la toate celelalte care ne vin ca bonus, cum ar fi promovabilitatea la examenele naţionale şi alte asemenea acestora. Poate atunci când o să ne asumăm o responsabilitate ca cetăţeni ai acestei tări şi nu o să mai aruncăm cu noroi unii în alţii o să găsim şi o soluţie pentru vindecarea ei. Până atunci, calea e lungă şi sinuoasă.